Demnitatea umană este o variabilă?

0
175
sociologia
Valentin Fulger

Aleg să-mi încep acest articol sub imperiul unui catren extrem de sugestiv:

Omul cu suflet de slugă
Seamănă cu o căţea
Cu-atât i-e stăpâna mai dragă
Cu cât pedeapsa-i mai grea
(Nikolay Nekrasov)

De ani de zile urmăresc figuri publice sau mai puţin publice, dar implicate în actul public prin acţiunile lor. Îi văd, îi citesc, îi audiez. Şi îi consemnez la nivel de memorie!

La unii dintre ei, mai experimentaţi în minciuna publică, ajutaţi mai ales de anii comunismului în care au mâncat savarine cu rahat (sovietic), văd emfază şi cum se împăunează. Sunt siguri pe ei şi ştiu că nu-i mai ajunge nicio răzbunare pământească. Au ajuns pe funcţii mari: directori, şefi în ministere, decani, ingineri şefi, profesori universitari, miniştrii, rectori, parlamentari, primari. Tot felul! Nu comunică mai nimic, dar transmit către noi cuvântări sterile prin care demonstrează că securiştii au rămas tot securişti, că informatorii la miliţie sunt tot informatori în ADN-ul lor mental, că uteciştii care nu au ajuns comunişti în CC al PCR s-au reeşapat în pesedişti, în penelişti, în rectori, în preşedinţi de consilii judeţene, în decani, în consilieri la cabinete parlamentare etc.

La alţii dintre ei, mai puţin experimentaţi în minciuna publică, dar protejaţii primilor, modestia intelectuală este ca un mărţişor prins în piept. Se vede, numai că nu strigă!

Cea mai mare palmă pe obrazul societăţii româneşti, sau ce a mai rămas din ea, este să avem un astfel de Prim Ministru. Modest intelectual! De altfel, România a avut un Prim ministru nebun de-a binelea. Nebun, dar nu prost. Nebunul era Dimitrie Alexandru Sturdza care se băga pe sub masa Consiliului de miniştri şi îi muşca pe ăia de picioare.

Acum avem o combinaţie între un Prim ministru prost şi un Preşedinte de Cameră nebun.

O combinaţie care ne-a permis să vedem până unde poate să meargă slugărnicia unor oameni care au cerut votul şi care de la depărtare par normali.

Se spune că suntem ceea ce iubim. Parafrazând se poate spune şi că suntem ceea ce votăm şi ceea ce susţinem la putere.

Toate acestea mă fac să cred că demnitatea umană nu este o constantă, ci o variabilă! Ea variază în funcţie de multe, mai ales de interesele personale ale câtorva. Acei câteva sute de inşi, mulţi analfabeţi funcţionali dar aleşi în Parlament de analfabeţi de-a binelea, deturnează destinul unei naţiuni! Ce păcat! Ce mare păcat!

Valentin Fulger