I.D.SÎRBU- VECHI POVESTIRI MINEREŞTI- ZBORUL GRAURILOR

0
39

„Acuma, toată lumea a văzut sau a auzit cum zboară graurii pe cîmpuri, toamna. Se arată, în zare, ca un nor fumuriu. Norul se înalţă, coboară; uneori se opreşte deodată, ca după aceea să se ridice repede spre cer, să se risipească acolo, sau să vină spre pămînt ca o ploaie de bulgări negri. Privindu-i de jos, ţi se pare că miile, zecile de mii de păsări sunt prinse într-o plasă nevăzută. Plasa nu se vede, dar niciodată, nici o fiinţă, nu iese peste marginile ei. Plasa se poate strînge şi atunci stolul pare ca o pată neagră de cerneală; se poate lăţi ca o gumă şi atunci pata ajunge ca un fum, ca o negură.

Mă rog, aşa zboară graurii, cine nu crede n-are decît să-i caute şi să-i privească.

Şi s-a fost întîmplat, demult de tot, să se nască un graure, care era un pic, un piculeţ, mai altfel decît fraţii şi surorile sale. Avea capul mai mare şi aripile mai mici. Sau aripile mai mari şi capul mai mic. Tot una-i. vorba e că ăst graur zbura întotdeauna, săracul, mai spre margine şi tot în coada stolului. Pînă într-o zi cînd s-a mîniat, a gîndit una bună, a strîns din cioc şi „zbughi!”, o luă razna. Îşi zise în sinea lui: „M-am săturat, de-acum zbor cum mă taie capul”. Şi se duse departe şi, acolo, văzînd că-i singur, începu să zboare. Cu figuri. Şi ce figuri?! Altele,cu totul altele decît le făcea şeful stolului din care fugise.

N-a mai rămas multă vreme ascuns. A fost zărit şi pîrît. Şi unde nu s-o mîniat stolul şi era gata să-l sfîşie, dacă n-ar fi venit la timp o futună şi i-ar fi silit pe toţi să se ascundă.

A doua zi, viteazul nostru se sculă de dimineaţă şi fugi peste deal. Şi acolo începu să zboare. Să zboare, Dumnezeule, mai frumos ca oricînd. Şi-n sus ca lumînarea sau ca săgeata, şi bătut pe loc, şi şerpuire în vînt. Graurii din stol îl vedeau, dar nu îndrăzneau să zică nimic. Le plăcea, dar de frica celui din frunte, tăaceau. Într-o zi, doi din stol o zbughiră şi merseră glonţ la cel de peste deal. „Ne place zborul tău, ziseră, lasă-ne să te urmăm”. Azi doi, mîine douăzeci, peste o săptămînă tot stolul trecu de partea lui. Acum, el era în frunte şi făcea la figuri…cum numai el ştia să facă. Şi cum era mîndru şi puternic şi credea că graur ca el n-a mai fost pe lume.

Pînă-ntr-o zi. Un prichindel, vai de mama lui, un sărăntoc din coadă, o luă la sănătoasa. Şi trecu dealul şi începu să zboare singur. Altfel. Aşa credea el, cel puţin şi poate că aşa şi era, dar vezi, de departe figurile toate seamănă între ele. Cînd a auzit fruntea stolului, viteazul nostru se înfurie: „Cum îndrăzneşte, zise: un nemernic, l-am ţinut în stol de milă, l-am condus ca nimeni altul. să-mi facă mie ruşinea asta?! Mie?” Şi după ăla. Să-l ucidă. Dar iar a venit o furtună şi, dimineaţa, cel dezertor scăpă şi se duse. Şi, peste cîteva zile, tot stolul veni după el. şi-acum să vezi zbor! Mamă, mamă! El dirija cum şi în ce fel…

Pînă-ntr-o zi, cînd…

Pricepi?

Povestea asta-i de cînd lumea şi n-o să se sfîrşească pînă o fi lumea lume.”

sursa foto: pentruvoi.wordpress.com