I.D.Sîrbu- Ultimele povestiri – Ulița văduvelor- Partea a II-a

0
21

– Cum a murit?

– Anul trecut, în postul Sîntămăriei. Să vezi  minune! Înainte de moarte s-a sculat în picioare, ca un om zdravăn. A ieșit în pridvor și a deschis ușile la toate coliviile ce le avea. Cu sticleți, cu hulubi, cu mierle albastre. Pe toate le-a slobozit. După aceea s-o culcat, a oftat de trei ori și a trecut pragul…Păsările au plecat, slobode. Dar seara, eram acolo la priveghi, ce s-o întîmplat? S-au întors toate. Nici una nu lipsea. Și cînd l-au scos în curte pentru ultimul prohod, au început să cînte deodată. Avea ușile la colivie deschise. Ele cîntau înăuntru. Pentru Golgoț, care a fost om bun și cu mare dragoste pentru ele. Cînd ne-am întors de la cimitir, pentru pomană, n-am mai găsit nici una. Plecaseră toate. Din ziua aceea, coliviile sunt goale.

– Ce face Capelar- neni, vecina noastră?

– Nu prea stă pe acasă…Zice că de cînd i-a murit moșul, miroase în odaie a mucegai. Stă mai mult la fiică-sa, în blocuri. Vine rar să doarmă în patul ei. Într-o searp m-a chemat la gard sub vișin și mi-a spus: aseară l-am văzut pe bătrînul. Unde? Am întrebat eu. În curte, mi-a zis: cum te văd și cum mă vezi. Umbla grăbit și căuta o cheie. Zicea că vrea să-mi taie lemne. I-am zis: lasă, Laie, n-am nevoie de lemne. Nu mai fac foc în casă. Atunci s-a uitat lung la mine, a dat din umeri și s-a dus…

– Așa ți-a povestit?

– Așa. Nu e de mirare, să știi. Noi trăim mai mult cu morții decît cu cei vii. Avem fiecare, difuzor și radio. Nimeni nu-l deschide. Nouă ne ajunge muzica clopotelor, seara, și bătaia ceasului din bucătărie. Așteptăm să vină poștașul să ne aducă scrisori. O dată pe lună ne vine pensia. Mîncăm doi cartofi, ne închinăm și ne culcăm. Să ne obișnuim cu somnul și cu viața de dincolo. Eu merg acum zilnic la mormîntul tatălui tău. Așa, către seară mă duc – și stau pînă se-ntunecă. Stropesc florile, îndrept crucea, îi mai spun de una, de alta. Și mă uit, fericită, la locul acela de veci din dreapta lui. Cătălină, Cătălină, îmi zic, în curînd te așezi și tu lîngă moșul tău…Abia aștept ziua aceea…

– Mamă!

– …Taci! Ți-am spus că dorm bine. Totuși, am și nopți cînd nu pot închide ochii. Mai ales toamna, cînd plouă și e fum pe uliță. Nu dorm, îmi amorțesc picioarele, nu mă dor, dar se fac ca gheața. Stau atunci în pat, stau pe întuneric. Mi se pare totdeauna că tatăl tău e lîngă mine. Că răsuflă și tușește în somn. Mă întorc înapoi pe pod, uit că a murit și mi se pare că viața încă nu s-a terminat. Mi-e frică să nu adoarmă și aștept sirena de la cinci ca să-l trezesc, să-i încălzesc apă, să-i curăț bocancii. Ca să meargă la mină. așa cum a mers 45 de ani. În fiecare zi…

– Bietul tata! Sunt șapte ani de cînd a murit.

– Șapte ani e ca ieri. Într-o seară, așa pe la vercernie, cum stăteam în pridvor și mă uitam la jocul vrăbiilor, deodată m-a apucat un somn. Dar n-am adormit, m-am înmuiat numai și am închis ochii. M-am gîndit să mă ridic să aprind lumina în odaie. M-am și ridicat dar n-am apucat să aprind nici o lampă. Sub geam cînta cineva. I-am recunoscut vocea: era el, tatăl tău. Cînta ”Mîndra mea de altădată”…o știi, asta era cîntarea lui, nu? Am stat și l-am ascultat. Pe urmă m-am dus la geam, am ridicat roleta și m-am uitat afară…

– Și?

– N-am văzut pe nimeni. Mi s-a părut că s-a ascuns după pom…

– E tare tristă ulița noastră, mamă!

– Nu știu. Mie-mi place. Îmi lipsesc numai copiii. Pe vremuri ultița gemea de copii, seara tremurau geamurile de gălăgia lor. Acum e liniște, ca după nuntă, ca după bal. Cei tineri, care au copii, s-au mutat în blocuri, la oraș, sau au plecat în alte părți. În ulița noastră n-au rămas decît opt babe cernite. Cînd ne apucă dorul, plecăm la copii, plecăm spre colonia nouă să vedem lume, să auzim voci tinere. Apoi venim înapoi, la casele noastre, ne uităm pe poze, la salcîm, la dealuri. Așteptăm să vină seara, să închidem găinile și să ne culcăm. Într-o zi…

– Da. Ce s-a întîmplat într-o zi?

– Ce să se întîmple? Mai nimic. S-a rătăcit pe ulița noastră, de unde de neunde, un copilaș; un ghemotoc de om, numai ochi și zulufi. O fi coborît din colonia nouă, l-o fi uitat maică-sa în drum? Nu știam al cui e, cum îl cheama. Venea pe uliță neștiutor, cu degetul în gură, îmbrăcat numai într-o cămășuță și în chiloțași. Cred că nu avea mai mult de trei ani. A venit, săracul! – noi îl urmăream prin geam – și să vezi! Cînd a ajuns în mijlocul uliței, chiar sub felinar, deodată l-a apucat, mă rog, durerea de burtă. De, ca copiii! Fără rușine, că doar copiii mici nu știu ce-i aia, și-a scos chiloțașii și s-a pus să se ușureze în mijlocul uliței. Era dulce, clipea din ochi și-și sufla nasul de necaz. Deodată ne-am pomenit cu toate babele din uliță în jurul lui; eram opt babe, în broboade negre, stăteam și ne uitam la el și plîngeam de dragoste. L-am luat, l-am spălat, l-am pupat de parcă ar fi fost Mesia, așa de mult ne-am bucurat că a venit pe ulița noastră…

– Mamă, e timpul să ieșim. Curînd sosește și trenul tău…

Ne-am ridicat, am plătit berea și am ieșit. Era întuneric afară, lămpile se clătinau în vînt. Și plopii se clătinau. Ne-am oprit pe peron. Lumea se agita în jur. Fugeau în jos, în sus, bărbații strigau mînioși. Megafonul anunța intrarea trenului pe care îl așteptam noi. Mama m-a privit lung, lung. Știam, simțeam ce are, că vrea să-mi spună ceva. Ceva important, ceva ce nu poate fi trecut sub tăcere. Dar gălăgia era mare, trenul așteptat intra obosit în gară. Renunță. Se mulțumi să-mi încheie, ca odinioară, un nasture la pardesiu și să-mi aranjeze șalul la gît.

Găsirăm vagonul. O urcai. Îi aranjai bagajele. O sărutai în grabă și mă grăbii să cobor. Acceleratul acesta nu stătea în gara noastră decît cîteva minute. O zării la geam. Îi făcui semn cu mîna. Nu-mi răspunse. Mă privea totuși, știam că mă vede, simțeam că își stăpînește lacrimile.

Stînjenit, mă apropiai. Strigai de jos, tare, să mă audă.

–        Vin curînd să te văd!

–        Bine! strigă și ea. Bine! Te aștept. Să-mi aduci aminte, cînd vii, să-ți dau parapluiul tatii. Îl purta la plimbare, la înmormîntări. Acum n-are cine să-l mai poarte. Să-l iei tu, poate îți folosește. E ca și nou…

sursa foto: wikiart.org