I.D.SÎRBU- ULTIMELE POVESTIRI- TREI CĂRĂMIZI NEGRE- PARTEA I

0
29

”Într-o noapte de noiembrie, anul trecut, mă întorceam de la un bătrîn prieten de al meu din Petrila, care, bolnav fiind, se mutase într-o casă de pădurar, sus, la Cheile Jiului, sub curmătura Muntelui Silvei. Înjghebase acolo o păstrăvărie de toată minunea și, din pensia de maistru, din ce mai primea de la ocolul silvic, trăia frumos și liniștit, într-un cadru pe care l-ar fi invidiat și eroii basmelor de copii.

N-am vrut să rămîn peste noapte la el. Aveam treburi urgente a doua zi și-apoi nu mă speria deloc o plimbare de cîteva ore, noaptea, pe Jiu în jos. După ce ieșea din strîmtoarea sălbatică a muntelui, drumul părăsea firul apei și urca pe un platou larg, de mesteceni și arini. Toată Valea Jiului o aveai la picioare. Sus scăpărau cîteva stele tîrzii și un corn de lună; în dreapta, murmurul mînios al apelor se auzea de departe, ca o părere numai. Pămîntul era dospit de umezeală, mirosea a sălcii putrede, a iarbă jilăvită. Gospodăriile ciobănești, presărate pe coastă, păreau pustii. Din cînd în cînd, cîte un cîine răgușit lătra la cine știe ce.

De aici nu se zăreau luminile coloniei; doar farurile colorate ale puțurilor și o anume geană de roșeață a cerului trăda locul unde, în vale, se întindea comuna mea.

Nu știu cît timp am mărșăluit așa. Deodată, simții în spate un vînt rece, mînios. Mă întorsei. Peretele masiv al Parîngului părea o umbră uriașă, amenințătoare. Vedeam, mai bine zis bănuiam, nori negri încolăcindu-i-se sub creste. ”Vine ploaia”, constatai și grăbii pasul. Mai aveam cîteva sute de metri pînă la răscrucea potecilor. O burniță grăbită și umedă mă învălui. ”Dacă începe – gîndii – n-am să-mi pot continua drumul.” Zării în dreapta, jos, stîlpii trenului electric al minei Jieț. Ce puteam face? Deși regretam poteca asta care m-ar fi trecut peste deal, direct acasă, ploaia care se apropia ca un vuiet mă obligă să cobor. O fugă bună și ajunsei la linie. Să fi fost pe la orele 11! Nu se zărea nici un transport nicăieri, deși știam că mina lucrează și noaptea. O luai pe linie, repede, repede, spre Lonea. După cîteva sute de metri ploaia mă ajunse. Mi-am adus aminte că aici, nu departe, trebuie să fie un canton. O luai la fugă și, într-adevăr, după ce trecui podul, zării în dreapta o lumină roșie, măruntă. O luai într-acolo și, în cîteva minute, bătui la ușă. În spatele meu, ploaia, ca o cascadă, cînta acum pe toate corzile vîntului dezlănțuit.

Intrai. Încăperea plutea în semiîntuneric. O lampă slabă de acar, pe o masă veche, străjuia lîngă un steguleț roșu și un ceas C.F.R., îngălbenit de vreme. În perete, alături, era un telefon – cred că de pe vremea lui Edison – iar jos o sobă de tuci, caldă. Pe un scăunel, un bătrînel în cojoc și căciulă. Nici nu se uită la mine cînd intrai. Trăgea dintr-o țigară groasă și-și încălzea palmele desfăcute.

–        Noroc bun! salutai bucuros că am scăpat de vremuiala de afară.

–        Noroc! mîrîi bătrînușl și mă măsură cu coada ochiului. Era slab, fără dinți. Părea obosit și somnoros.

–        Urîtă vreme! adăugai eu și mă trăsei în umbră spre o lalviță vehce.

–        Urîtă! mîrîi. Așa e totdeauna toamna.

Telefonul țîrîi vag, ca un greier în somn.

–        Sună! sării eu să-i spun. Credeam că nu aude.

–        Nu-i pentru mine…E pentru Lonea…

Găsii că a sosit momentul să-l întreb de ceea ce mă interesa.

–        Baciule, începui, ce crezi? Mai prind vreun motor spre Petrila?

Calm, bătrînul deschise ușa sobei și cu un cîrlig începu să mestece jarul.

–        Poate, mormăi. Dacă aștepți, poate să pice un transport.

–        Ce să fac?! oftai. Trebuie să aștept.

Și-mi aprinsei o țigară.

–        Ești din Petrila? mă întrebă după o bucată de vreme.

–        Da.

–        Al cui?

I-am spus.

–        Aha! mormăi și mi se păru că îl cunoaște pe tata.

Afară se auzi țipătul unei sirene de motor.

Sării bucuros în picioare. Bătrînul îmi făcu semn să stau liniștit.

–        Vine de la Petrila…Nu-i pentru dumneata.

Luă stegulețul, își acoperi capul cu o glugă veche și ieși. Se auziră voci mînioase, apoi sirena motorului țipă din nou. Sunetul acestei sirene face parte cumva din peisajul văii. Nu poate fi definit, descris. Are ceva animalic; ceva speriat, în felul în care izbucnește. Odată, într-o seară de primăvară, în deltă, am auzit un țipăt asemănător. Trecea pe deasupra norilor un stol de păsări mari; cred că au fost pelicani. Dar nu sunt sigur. În orice caz, auzindu-le țipătul, mi-am adus de îndată aminte de tramvaiele exploatărilor noastre.

Garnitura, țăcănind din cele peste cincizeci de vagonete goale, o porni în sus. În curînd nu se mai auzi decît plesnetul ploii peste acoperișul de hîrtie gudronată și vîjîitul furios al vîntului, sfîșiat de sîrmăraia liniei. Mă apropiai de sobă. În ladă, cîteva cărămizi-brichete, crăpate cu grijă. Focul mocnea, se vedea că arsese toată ziua fără să fie curățată cenușa. Mirosea a bioxid, a catran ars. Telefonul țîrîia din cînd în cînd ca o părere. Numai ceasul cel vechi, sprijnit energic în lamele dinainte, bătea fără să-i pese de nimic. Era spre miezul nopții și mă gîndeam îngrijorat la distanța pe care trebuia s-o mai parcurg în noaptea aceasta.

Tușind răgușit, bătrînul se întoarse în cămăruță.

–        Cumplită ploaie! precizai eu cu intenția de a începe o convorbire.

–        Da! mîrîi el și tăcu. Își făcu de lucru cu soba, întoarse jarul și vîrî cu grijă înăuntru cîteva bucăți de cărbune…

–        …Asta…, îl auzii vorbind, ca și cînd și-ar fi continuat în tăcere dialogul început cu mine…, asta e o ploaie ce pătrunde pînă în morminte.

Fu rîndul meu să zic ”da”. Mi s-a părut ciudat gîndul lui. N-am auzit niciodată vorba asta cu mormintele.

–        Ți-a murit cineva, baciule? întrebai așa, într-o doară.

–        Hm! zîmbi bătrînul. Dragă domnule, eu sunt singur pe lumea asta. Toți ai mei sunt în groapă…

–        Cum așa? întrebai mirat și mă trăsei mai aproape de el.

Avea fața zbărcită și părea oleacă spîn. Ochii, foarte vii, foarte albaștri, trădau uneori o sclipire îndrăzneață, vie. Din tot modul lui se vedea că-i pe jumătate țăran. Și vorba îi era grea, tărăgănată, ca a jienilor de sus.

–        Muierea mi-am îngropat-o de doi ani…A murit de inimă rea…și de bătrînețe. Un fecior mi-a rămas în Rusia. El nu fusese însurat. A murit flăcău. O fată de-a mea cu bărbatu-su îi dusă prin Franția; iaca, sunt cincisprezece ani de cînd n-am mai primit veste. S-ar fi prăpădit și ei prin cele războaie…

Își scoase tabachera, pocnindu-i capacul. Îi întinsei pachetul meu de ”Carpați”. Îmi mulțumi și luă o țigară, o desfăcu din hîrtie, frămîntă tutunul, apoi îl răsuci într-o foiță de-a lui.

–        …Da! mormăi, în timp ce se necăjea să scoată din sobă o fărîmă de jar. Încalte, de copiii ăștia nu mi-i jele… S-au dus pe drumurile lor și au apucat sfîrșitul ce le-a fost scris… Da, am avut unu’, Pavăl; ăsta a murit în ’42. Și după ăsta mi se rupe inima…

N-am îndrăznit să-l întrerup. Pufăia din țigară cu fața întoarsă spre geamul brăzdat de ploaie…

–        Cînd bate vîntul…, toamna…, totdeauna mi-aduc aminte de el. Parcă-l aud cum mă strigă!…

–        Dar, șoptii eu(simțeam că dacă aș vorbi mi-ar tremura vocea), cum de a murit și ăsta? Tot în război?

–        Nu. A murit în spălătorie la Petrila…

–        Accident?

–        Da…Accident ar fi trebuit să fie…Dar n-a fost…

–        Cum așa?

–        Poveste lungă. Mi-e greu s-o iau de la capăt…

–        Totuși…”

sursa foto: buildguide.info