URME HUNEDORENE. Traseul alpiniştilor care în urmă cu 30 de ani au ales să rămână definitiv „oamenii crestelor” s-a terminat în „Valea Mării”

0
398

Şase oameni, bărbaţi ai munţilor, au rămas pentru totdeauna străjeri ai crestelor din Retezat. Patru dintre ei au originile în localitatea hunedoreană Petrila, alţi doi în Tg Mureş. Plecaseră la Alpiniada, competiţia care le era dedicată şi la care nu participau pentru prima dată. De 30 de ani, iubitorii aerului tare de munte pot afla şi povestea lor atunci când vor să urce pe crestele Retezatului.

Vasile Atomi, Vasile Nagy, Ion Băltăreţu şi Florin Dumitru Rizea, patru nume scrijelite pe crestele din Retezat.

Jiul Petrila nu a fost doar un club sportiv, ci şi unul realmente competiţional, unde dorinţa de autodepăşire prin sport era un stil de viaţă.

Martie 1987, Valea Jiului.

“Atunci au murit 6 oameni, au fost doi de la Târgu Mureș pe care i-am găsit în primele două zile și cei patru de la noi (din Petrila – n.r.) pe care i-am găsit după două luni și ceva”, povesteşte Gigi Pancu, colegul alpiniştilor de la Jiul Petrila, care la momentul Alpiniadei din acel an nu a plecat pe traseu cu băieţii.

Băieţii au murit deasupra de Cheile Buții, pe Valea Mării, dar au plecat de la Cabana Pietrele. Startul s-a dat de la 1500 de metri și trebuia făcut tot coronamentul Retezatului. Asta însemna toate vârfurile, iar Retezatul are peste 20 de vârfuri de peste 2000 de metri.

“Tot traseul acesta trebuia facut în trei zile. Iar sus pe creastă era… moarte. Nu puteai să vorbești. Dacă-ți scoteai mănușile îți înghețau mâinile instantaneu”, spune Pancu, alpinistul care îşi aminteşte şi acum condiţiile concursului.

Alpinistul petrilean păstrează în memorie momentele din acea perioadă deşi s-au scurs 30 de ani de la acea tragedie. După şedinţa tehnică ce a avut loc cu o zi înainte de începerea competiţiei, Vasile Atomi le-a prezentat programul şi apoi i-a anunţat că traseul lung va fi parcurs doar de patru membri ai echipei Jiul Petrila, organizatorii impunând nişte condiţii legate de experienţa participanţilor.

 “Cei patru colegi ai mei au şi plecat de altfel, iar eu cu Vasile Rusu și încă un băiat de la Bacău trebuia să facem o tură mai scurtă. Ce s-a discutat acolo, la şedinţa tehnică, numai din auzite știu. Poate sunt subiectiv, dar din punctul meu de vedere faptul că s-a întâmplat o tragedie pe munte și nimeni n-a făcut o anchetă, mi se pare ceva straniu. Au murit șase oameni”, a mai spus Pancu.

La acest gen de competiţii sportive, fiecare participa pe proprie răspundere.

Gigi Pancu: Ultima mea discuție cu Vasile a fost când urcau din șaua Lolaia spre Vârful Retezat și chiar asta le-am zis :”nu-i prea lung traseul”, și el a spus ”ne descurcăm”. Erau pregătiți. Era atmosfera foarte faină, noi chiar am fost o echipă. Iar ei au murit ca o echipă.

“Pe vremea lui Ceaușescu îți cereau un echipament care nici nu se fabrica în România: pioleți, colțari, primus, saci de dormit cu puf. Fiecare își făcea rost cum putea. Şi numai pentru acest lucru mi se pare anormal că tu impui niște reguli fără să ai nicio responsabilitate. Nimeni nu a avut curiozitatea să afle ce s-a întâmplat atunci. Toți ne-am dat cu părerea. Lumea începuse să vorbească liber, unii spuneau chiar că băieţii au plecat în Serbia. Pe cei doi de la Târgu Mureș i-am găsit în două zile. Au murit de hipotermie, extenuați. Unul era pe Vârful Păpușa, iar unul chiar deasupra lacului la Ghimpele”, a explicat pentru Gazeta de dimineaţă Gigi Pancu.

Ultima lor discuţie a fost când băieţii se aflau pe o porţiune din şaua Lolaia, în timp ce urcau spre vârful Retezat.

Gigi Pancu: E fenomenal când mergi pe munte, nu-l cunoști pe omul ăla, dar îl saluți, îl întrebi dacă-l doare ceva, dacă nu i-i foame, sete. În ziua de azi nu mai întâlnești lucruri de genul ăsta. Școala aia veche lumea consideră că e perimată. Nu-i adevărat, pentru mine cei 7 ani de acasă înseamnă educația de acasă nu că la 7 ani am mers la școală. Pentru mine ăia 7 ani de acasă au însemnat școala muntelui, acolo am învățat foarte multe lucruri și de aceea am învățat că tot timpul trebuie să fiu alături de colegul meu.

 

“I-am căutat două luni și ceva atât am stat pe munte. Veneam sâmbăta acasă să facem o baie și plecam înapoi. De atunci am început să încărunțesc. În câteva luni cât am sta pe munte am devenit aproape alb. I-am găsit abia în luna mai. Din felul în care i-am găsit ne-am dat seama că a fost avalanşă. Ninsese două zile non-stop şi stersese toate urmele unei avalnşe. A trebuit să refacem aproape tot traseul băieților. Pe fiecare vârf erau puse niște fise. Luai fisa și cu aia puteai să dovedești că ai fost pe vârf. Am venit până în Custura. De acolo, mai departe, toate fisele erau la locul lor și până acolo nu mai erau. Ne-am dat seama că undeva în zona aceea trebuie să fie. Valea Mării am greblat-o și nu am găsit niciun semn de avalanșă”, spune alpinistul care vizualizează cu ochii minţii acele momente.

Orgoliul face parte din structura unui sportiv de această talie. Dorinţa de a demonstra cât mai mult, de a învinge orice provocare şi orice condiţie impusă de un regulament stabilit de organizatori i-a mânat în inima Retezatului şi pe cei patru petrileni.

Gigi Pancu: Sportul ăsta nu ca sport e extraordinar, ci atmosfera dintre oameni. Când te legi în coardă doi oameni, stabileşti deja legătura dintre voi doi. Dacă el are probleme, tu ești primul care trebuie să-l ajute. Nu tai coarda să mă salvez eu și să vină cine vrea să îl salveze. Eu așa am trăit, de aia mi-a plăcut. Sunt niște oameni foarte faini, care nu te deranjează cum fac turiștii de ocazie. În cantonamente ne susțineam, nu conta că poate sau nu poate. Nu putea, îl ajutam să poată. Am trăit între ei ca într-o familie și de aia am îndrăgit sportul ăsta. În continuare îl fac. Și acum merg pe munți mari

 

“Consider că greșeala lor fatală a fost acest orgoliu, că au vrut să demonstreze. Chiar erau buni, nu erau niște ageamii. În echipă erau cei mai buni, ăsta este adevărul. Și pentru simplul motiv că aproape zilnic ei mergeau în Taia, se cățărau. S-au pregătit special pentru chestia asta. Au plecat, dar au ales o variantă mai lungă decât se făcea în mod obișnuit. Adică au făcut încă o treime din Retezat în plus față de cei care trebuiau să concureze. Ora la care au ajuns în zona asta, Vârful Custura, era deja undeva la 6-7 seara când era întuneric, vijelie. Ca să-ți dai seama cum a fost vremea, acolo a fost o echipă, de la Cluj mi se pare, care ziua în amiaza mare s-a rătăcit. Deci nu aveai vizibilitate. Era vijelie, ceață, ningea, era destul de rău. Probabil că băieții au găsit urmele lor, au plecat pe urmele lor și așa s-au dus. În loc să se întoarcă puțin să coboare înspre cabana Buta, ei au mers înainte și s-au dus spre Vârful Mării, înspre creasta Uricaniului. Cred că undeva pe acolo și-au dat seama că au luat-o aiurea și singura soluție, asta este singura soluție, dacă te prinde noaptea pe vijelie, pe munte, să cobori undeva la pădure, la adăpost, că acolo pe creastă nu ai nicio șansă. Probabil asta au încercat. Au pornit spre vale, nu au știut pe unde, și au intrat pe un culoar care i-a dus vreun kilometru. A plecat avalanșa. Sincer, când i-am găsit erau pe o distanță de 200 de metri. Primul de jos era Vasile Atomi, al doilea Vasile Nagy, al treilea Tinel (Florin Dumitru Rizea – n.r.) și al patrulea Băltărețu. Așa ne-am dat seama că a fost o avalanșă”, descrie Pancu tabloul tragic al Alpiniadei din 1987.

Competiţie din anul 1987 a fost organizată de Asociația Sportivă Sănătatea din Deva.

Venind în realitate, în martie 2017, viaţa are alte valenţe. Latura competiţională, spiritul de echipă şi orgoliul individual se pierde gradual pe „Valea Jiului”.

“Eram atât de antrenați atunci, făceam Retezatul într-o zi aproape complet. Pentru mine a fost un șoc în 90 după ce am intrat la Salvamont Parâng că mă așteptam să găsesc mai multă căldură decât într-o echipă de alpinism. Am venit dintr-o echipă în care dacă unul avea nevoie de o mână noi ne băteam care să i-o dăm. În echipele astea mi s-au părut niște oameni reci, pur și simplu își făceau meseria. Nu m-am regăsit. O perioadă am renunțat că nu mă regăseam. Mai târziu când s-a făcut echipa de la Uricani mi s-a părut normal că dacă am acumulat atâta experiență să-i ajut pe oamenii ăștia. Aveam foarte mulți prieteni acolo. Am zis că merită să lăsăm ceva în urma noastră”, vine în realitate, în cotidian, cu povestea unui om pentru care muntele a fost pedagog de viaţă durabilă alpinistul petrilean.

În martie 2017, la 30 de ani de la Alpiniada, #Federaţia Română de Alpinism este în degringoladă, ar avea conturile blocate, iar sportul în sine nu are loc pe arena sportivă din ţară. Nici în Valea Jiului unde muntele cade peste oraşe această latură sportivă nu este privită ca o aripă a turismului din zonă.

În urmă cu câteva zile, Asociaţia San Montan din Petrila a organizat “acasă la alpinişti, la căsuţa din Cheile Tăii” un moment comemorativ dedicate lor.

Ramona ROŞULESCU

sursa foto:facebook