Raliul pentru supravieţuire. „A fost un coşmar de 19 ore pe care nu i-l doresc absolut nimănui, nici măcar lui Ion Iliescu”

0
110

Este un cunoscător al muntelui şi are o condiţie fizică bună, condiţie care l-a ajutat să treacă prin labirintul la care l-a supus muntele pentru a supravieţui. Este protagonistul unei poveşti de viaţă pe care mulţi nici nu şi-o pot imagina, iar el nu o doreşte “nici celui mai mare duşman al lui”.

Andrei este din Valea Jiului, zonă pe care o cunoaşte bine şi pe care o explorează ori de câte ori are ocazia. Nu pleacă niciodată singur, însă acum a fost însoţit doar de un prieten.

“Am plecat din Straja de pe Vârfu Mutu la ora 12 la amiază. Planul iniţial era sa traversăm până pe vârful Coarnele şi să coboram pe Balomir în Uricani. Totul a mers relativ ok, până am ajuns la “piciorul” pe care trebuia să urcăm pe vârf. Şi a venit brusc o ceaţă urâtă de tot. Colegului meu i se dusese naibii lipiciul de pe pielea de focă şi ar fi trebuit să urcăm “piciorul” respectiv la pas, cu schiurile în spate (cel puţin el). Am calculat timpul şi am constatat că s-ar putea să ne prindă şi înserarea, în timp ce înaintam în ceaţă. Am zis că nu e prudent deloc să mergem şi pe ceaţă şi pe întuneric, chiar dacă ştiam unde trebuie să ieşim”, povesteşte Andrei.

Acesta a fost momentul în care cei doi schiori au ales “să se lase în vale, în dreapta, pentru a ieşi în Lupeni.

“Valea se vedea bine de sus şi se vedea clar că duce în Lupeni, deci totul părea a fi sigur. Ce n-am luat noi în calcul a fost faptul că jos, pe cursul de apă nu exista absolut niciun drum forestier, nici de taf, nimic, absolut nimic. Doar cursul de apă şi teren accidentat, foarte accidentat. Am coborât vreo două ore pe cursul de apă sperând să dăm de drum, până când ne-am dat seama că nu mai putem înainta din cauza pericolelor mari. Toaie destul de adânci, locuri înguste unde doar apa trecea printre stânci şi unde puteam cădea în gol, copaci uriaşi căzuţi, zăpadă până la şold, colac peste pupăză ruperea gheţii şi căderea în pârâu, şi eu şi colegul. Uzi până la brâu, ne-am hotărât să evităm stâncile mari ce se tot înmulţeau pe versanţi şi am decis să urcăm din nou versantul până ieșim în gol alpin”, a mai povestit Andrei.

Acest peisaj extrem de iarnă a durat circa şapte ore. Au fost porţiuni în care cei doi colegi de suferinţă au urcat pe brânci. Au întâlnit locuri unde panta avea înclinaţia de vreo 60 de grade.  Se identificau din ce în ce mai mult cu natura înconjurătoare: clăpari în picioare mustind de apă care îngheţa de la o secundă la alta, schiuri şi beţele în mâinile degerate, hainele complet ude. Şi cum “fericirea” nu vine niciodată singură, unul dintre tineri a scăpat schiul “într-o toaie de vreun metru adâncime”.

“Am legat beţele de schi între ele, cu un băţ il ţineam pe colegul atârnat peste o peliculă de gheaţă şi a reuşit într-un târziu să-l agaţe şi să-l tragă afară. Dacă s-ar fi rupt gheaţa cu el, ar fi fost urât de tot”, trece în revistă Andrei momentul de scoatere a schiului din apă.

Operaţiunea a durat alte circa 30 de minute. Nu puteau renunţa la “patină”, fiindcă încă sperau să găsească un drum forestier pe care să poată coborî pe schiuri.

După o noapte de luptă cu mâinile goale cu armele necruţătoare ale naturii, cei doi tineri hunedoreni au reuşit în cele din urmă să ia legătura cu echipele de salvare montană, dar de un real folos le-a fost şi telefonul care i-a ajutat să se orienteze în teren.

“Pe la 5 dimineaţa, cred că am reuşit să luam şi contact vizual şi auditiv cu salvatorii, dar distanţa era foarte mare şi cale de acces până la noi nu exista. Doar râpe, stânci, copaci foarte mulți căzuţi peste tot, era un întreg chin să treci peste ei. Ţipam la câteva minute interval să alungăm jivinele”, explică Andrei tablou viu al naturii nocturne.

A fost un cosmar de 19 ore pe care nu i-l doresc absolut nimănui, nici macar lu’ Ion Iliescu!. Dacă nu aveam o pregătire fizică bună, atât eu cât şi colegul, n-am fi apucat dimineaţa! Crede-mă ce ți spun!” – Andrei.

Pădurea vorbea, auzeau zgomote  de tot felul,  crengi trosnind, dar nu şi-au permis nici măcar să piardă timp ca să se sperie. Deveniseră roboţi printre vieţuitoarele pădurii. Urmele de mistreţ, lup, vulpe, urs, iepure, ciute le-au fost indicatoare spre drumul care ducea la staţia “supravieţuirea” pentru care luptau cu ultimele eforturi.  Fizic erau la limită.

 “N-am  mâncat absolut nimic în acest interval de timp (ultima hrană ingerată a fost pe la 12:30 ziua – câteva alune trase în ciocolată). Apă am avut cam un litru amândoi şi am băut-o cu bucăţi de gheaţă. Am degerat parţial şi am avut dureri mari la degetele mâinilor când a trebuit să stăm să scoatem schiul din apă. Apoi am mers continuu, dacă ne opream, era rău de tot, imaginează-ţi!”, îmi povesteşte Andrei care avea convingerea că văd cu ochii minţii povestea lui.

Au luat în calcul totul, inclusiv înnoptarea în munte. Aveau la ei  bricheta şi un amnar, deci dacă se întâmpla ceva neprevăzut sau ceva “mai neprevăzut” făceau  focul şi asteptau ziua. Frontala, cum îi spun ei lanternei de pe cap, a fost “eroina” care a rezistat toată noaptea. Bateria telefonului nu i-a trădat, a cedat doar când au ajuns la spital. Au avut la dispoziţie şi un al doilea telefon pe care îl închiseseră şi îl deschideau rar. Îl ţineau de rezervă. L-au folosit însă cu brio când au făcut localizarea pe Google Maps.

Norocul cel mai mare este că “oasele le-au rezistat” deşi şi-au prins picioarele  în fel şi fel de stânci/crengi .  Au rămas vânătăile şi durerile mari în tot corpul.

6:45 a fost ora întâlnirii cu băieţii salvatori ai muntelui care le-au dat apă şi dulciuri şi apoi i-au transportat la spital. Aici au fost investigaţi din cap până în picioare şi apoi perfuzaţi.

Cei doi sunt montaniarzi, au avut experienţe de tot felul, dar aceasta o pot trece – fără dubii – la “cea mai cea”.

“N-am ştiut că pe pârâul Brăiţa  nu exista niciun drum de acces şi că terenul e atât de accidentat”, mai spune Andrei.

Anul trecut în această zonă şi-a pierdut viaţa un om.

 

A consemnat Ramona ROŞULESCU