Tragedia unei familii, dincolo de ochii comunității. Trauma unei mame și verdictul dat de ciocanul legii

0
1884

Tragedia vinde. Vinde bine. Face puncte ratting. Și apoi se stinge precum lumânarea. NIMENI nu învață nimic din ea. Acest NIMENI înseamnă tot o aripă a tragediei. Fiindcă acest NIMENI indică tocmai sensul continuității care conduce spre adâncirea situațiilor. Întotdeauna este rezolvat efectul. Și asta de cele mai multe ori printr-un ciocan al legii. Cauza cui rămâne?

Tragedia din miez de noapte, cea de dincolo de ochii și limba de asfalt de pe trotuarul urbei

Lupeni. Valea Jiului. Mai 2018. Noapte și întuneric. Liniște și cortină în fața ochilor vieții. Într-una din locuințele din orașul mineresc, Lupeni, geme durerea. Geme în surdină, fiindcă pare fără tratament. Este cronică și trebuie dusă pe picioare. Este doar un alt episod. Doar că de data asta geamătul este unul adânc, sângerând prin două găuri provocate de cuțit.

Două vieți ratate. O mamă care își târâia zilele între serviciu și problemele cotidiene. Un fiu, scăpat dintre copertele cărților care vorbesc despre performanță și carieră, și care înota de pe o zi pe alta printre licorile mult prea fluide pe care i le-a așezat viața pe masă. I le-a așezat timpuriu, încă din copilărie. I-au fost abecedar. Da, alcoolul acel lichid care în multe familii este înlocuitorul perfect al ”laptelui de mamă”.

Între două coduri de identificare

58 de ani în dreptul unei femei care sigur poate spune multe despre ea. Doar că acum orice ar spune este îngrădit. Povestea este închisă între gratiile unei alte lumi. Una în care noapte este zi și ziua este noapte. Orice spune este prea târziu.

Acum vorbește doar un cod de identificare: Marika Luca – mama. Lucra printre copii. Lucra cu copiii altora. Pe al ei însă l-a lucrat viața.

35 de ani în dreptul unui tânăr, în dreptul unui bărbat, care a spus totul mult prea repede. A terminat povestea la momentul ”intrigii”. A încurcat momentele subiectului. Deznodământul îl scriem noi, cei care formăm ”limba de trotuar din societate”.

Codul lui de identificare, bucată ruptă din cel al mamei. Marius Luca – fiul. Nu lucra, pentru că o făcea mama pentru el. Până mai ieri. Când contractul dintre cei doi s-a întrerupt. Iremediabil și irevocabil. Îi va despărți viața. Alta decât cea pe care au cunoscut-o în sala de nașteri.

Alcoolul și scandalul, un mod de viață

Toate ipotezele crimei din Lupeni duc spre alcool și scandal. Asta pentru că ambele fenomene, complementare în majoritatea cazurilor, erau parte din relația mamă-fiu. O mamă despre care comunitatea și colegele de muncă spun că era prinsă în colțul boxerului care a încasat pumni mulți și duri de la viață. Și la propriu, și la figurat. Mama devenită peste noapte criminală a trăit intens între aburii alcoolului și zgomotul agresivității. Încerca să salveze aparențele de ochii lumii, să ”nu râdă comunitatea, să nu o vorbească lumea”, în loc să salveze ce mai putea fi de salvat: viața. A ei și a fiului ei. A stat și a îndurat. Iar pe fiul ei, care cu siguranță necesita un tratament specializat, o cură educațională specializată, l-a ascuns de ochii lumii. Pentru salvarea aparențelor. L-a pierdut din mână la un moment dat. Și nu l-a mai prins. Cu siguranță mediul familial și cel înconjurător au contribuit la rătăcire. Dar cui să-i pese? Era doar un om. Unul dintre milioane. Un punct pe Globul Pământesc.

Sângele de pe limbile de trotuar

Și uite așa, rostogolindu-se pe glob, limbile ceasului biologic au ticăit neîntrerupt. Până într-o zi de mai a anului 2018 când ambii, și mamă și fiu, au căzut victimele unor practici balcanice. Practici care sunt vizibile, reflectorizant, în noțiunea de familie tradițională.

Realitatea este una zguduitoare, dar care ”este bine digerată” la masă de seară a familiilor din România. Acel moment când familia tradițională din România se adună și-și deapănă programul de peste zi. ”Ai auzit?… Ai văzut?…. Culmea. Extraordinar….” Și povestea curge, curge, alunecă pe paiul din ochii protagonistului zilei, dar nu se oprește nici măcar o secundă pe bârna din fața ochilor celor care toacă, toacă viața. Viața altora.

Ecoul este unul surd. NIMENI nu aude. Mulțimea doar vorbește. Urechile sunt surde. Ferestrele instituționale sunt ferecate. Să nu pătrundă aerul realității. Sunt disponibile doar gratiile. Cele ale penitenciarelor. Dar și acestea sunt de două feluri. Pușcării cu condamnați definitiv. Și pușcării mobile cu cei condamnați sau auto-condamnați. Ele sunt experimentale și se găsesc la fiecare pas.

Cuțitul care a săpat tranșeea spre deznodământ…

Firul durerii, al tragediei, a fost tăiat cu cuțitul. Cu cel casnic, al familiei Luca. Două găuri și două puncte mari. Un punct mare în dreptul vieții lui Marius Luca. Și un altul în dreptul mamei sale. Care deși a rămas în viață, în arest, în mâna statului de data aceasta, și-a încheiat ”viața cu ea”. Ea cu ea. A omorât ce a născut, bucată din ea. Acum statul, acel ciocan al dreptății asociate legalității, face gălăgie. Ciocanele vor bate cu tărie și definitiv pe colțul unor mese pe care stau așezate abecedarele legilor. Sirenele sună, alertează, alarmează. Și apoi va fi noapte. Noapte din nou.

Cardul, costumul și 112

Sec și simplu. Atât se vede cu ochiul liber. În urma unui scandal escaladat, mama Marika Luca și-a înjunghiat fiul, aflat în stare de ebrietate. Băiatul avea aceeași solicitare – bani ca să continue petrecerea bahică. Tatăl băiatului și soțul femeii dormea. Spun anchetatorii că nu a auzit nimic. În jurul prânzului, femeia aflată în stare de șoc pleacă la spital – locul său de muncă – pentru a-și lua cardul de salariu. Îl ținea la serviciu, pesemne pentru că acolo simțea că e în siguranță. Pleacă în oraș și îi cumpără fiului mort hainele pentru înmormântare. Știa că nu are cine să se ocupe de acest ”detaliu, această virgulă a vieții”. Se întoarce acasă și sună la 112 pentru a anunța că și-a ucis fiul. De aici totul intră pe banda cu prioritate. Statul va avea ochi pentru ea. Și pentru ea. Va fi importantă. Se va ocupa cu atenție de ea. Îi oferă confort. Îi dă și masă. Și casă gratuită. Și liniștea nopții. Iar băiatul nu va mai avea nevoi.

Ignoranța și indiferența, părinții crimei

Crima este născută din părinți de același sex: ignoranța și indiferența. Crima are întotdeauna două fețe. Doar pe una o băgăm în seamă legal: pe cea fizică, numită și omor. Agresivitatea crimei emoționale reprezintă însă un indice periculos de creștere al natalității. Așa cresc monștrii ascunși. Așa cresc traumele care generează alte și alte victime. De aceea ”mima și poza unei perfecțiuni induse” sunt doar două măști care topesc șansa la viață. La viața ta, la viața fiecăruia. Alo, 112, instituția vieții are nevoie de un aparat de irigare. Un aparat respirator. De un aparat funcțional al statului român. Altfel, numărăm morții de pe frontul vieții.

Ramona Roșulescu