Român plecat în Danemarca: ”Am plecat să caut normalitatea și am găsit-o”

0
1069

Are patru ani de când și-a luat familia și a plecat din România. A trăit 40 de ani între doi munți, acum trăiește între două mări. Simte acum că dacă nu pleca se ”pierdea”, pentru că nu putea face față sistemului de aici, dar regretă că a fost ”izgonit” de ”mama lui națională”, România. A fost nevoit la 40 de ani să meargă la școală, timp de 20 de luni, ca să învețe limba daneză. Acum trăiește într-o comunitate de 6.000 de oameni, dintre care 300 sunt din Vulcan, din Valea Jiului – Hunedoara.

Primul mandat de danez…

Pusă în fața ochilor dumneavoastră pare doar o altă înșiruire de cuvinte. Unele frumos așezate și ordonat scrise. În realitate, în faza documentării, este de fapt o altă poveste tristă, una care arată dimensiunea reală a calității vieții din România. Țara care se laudă că-ți dă salarii și-ți oferă tot felul de gratuități. Țara aceasta pe care am descris-o nu este altceva decât un pumn de oameni, raportat la numărul total de români adunați de pe Glob, care prin aceleași tactici a împrăștiat poporul în lung și-n lat.

Cristian Strama, fost polițist la Lupeni, trăiește de patru ani în Danemarca. După ce a simțit sistemul pe propria piele, Strama ”s-a refugiat” într-o localitate din partea de nord a Danemarcei. Dintre cei 6.000 de locuitori, 300 sunt din Vulcan, Valea Jiului. Nu de mult timp, în aceeași localitate a ajuns și un alt fost polițist din Lupeni.

”La 40 de ani, am avut puterea să o iau de la capăt. Să continui viața în altă parte. Am plecat să caut normalitatea și am găsit-o. Nu e ușor, dar acolo sistemul înseamnă normalitate. Sincer mă mir cum se mai rezistă aici, acasă. Mă doare evident (ce e acasă – n.r.) că o am pe mama aici. Am copilul cel mare, dar nu am putut schimba nimic”, a explicat, pentru Gazeta de dimineața, Cristian Strama.

E mult mai rău

Danezii i-au adoptat și i-au sprijinit pentru a îi integra în comunitatea lor. Timp de 20 de luni, câte 6 ore pe zi, au învățat, în sistem educațional organizat, limba daneză.

Strama povestește cum la aceeași masă au stat oameni din 15 țări, 15 culturi diferite. De la chinezi până la americani. În fapt, acesta este momentul pe care îl cataloghează ca fiind cea mai puternică experiență din viața lui.

”Am venit acasă de ziua mamei, dar ce am găsit e și mai rău ca până acum. Nu că nu s-a schimbat nimic în bine, lucrurile arată mai rău. Și nu mă refer la partea nevăzută, la sistemul în sine, ci în general. Una peste alta, din păcate, plec mâine (sâmbătă – n.r.) și voi pleca cu familia reîntregită, îmi iau și motocicleta”, a mai spsu Cristian Strama.

Firul poveștii hunedoreanului continuă. Durerea simțită și transmisă și interlocutorului nu poate fi reprodusă fidel într-un material publicistic. E acel sentiment de neputință generat de un verdict crunt.

În România, victimele reale sunt cele care au încercat, de pe poziția ocupată, cu tot ce le-a stat în putință să găsească sau să contribuie la normalitate. Să se opună abuzurilor, să se implice civic și profesional în activitățile care mențin un sistem funcțional. Aceste persoane capitulează, pentru că înrăiesc sistemul, pentru că sunt abuzate, abandonate în lupta cruntă, pentru că nu sunt sprijinite de masa populară. De ce? Răspunsurile le are fiecare dintre cei care citesc acestea rânduri.

Pentru cei care au privirea limpede, materialul e doar o oglindă de care fug cei care au ales complicitatea pentru binele de moment. Pentru un galben.

Ramona Roșulescu