Când polițiștii sunt angajați la Camera ascunsă. ”Șefu`, șefu`, lăsați-o pe domnișoara! Poate are treabă!”

0
1099
foto: realitatea.net

Era o zi de duminică a lunii martie, 2011. Ziua care începuse dis-de-dimineață, cu o deplasare la Deva, și continuată în ritmul impus de tot ce înseamnă pregătirea unei ediții tipărite. Alergătură și la propriu și la figurat. Evenimentul de la Deva – alegerea președintelui PDL Hunedoara – durase până după orele prânzului. Seara nu puteam întârzia la tipografie cu materialele. Undeva după ora 21, deci întuneric, mă aflam frumos – frumușel din nou la volan. Mă duceam să duc ”calcurile” pentru paginile 1 și 12 la tipografie.

Transporturile nocturne care colorau traficul din Valea Jiului

Trăiam în perioada în care mă sufocau transporturile nocturne, cărbune, lemn, orice încărcătură. Nu reușișe nimeni să-mi explice credibil de ce aceste tiruri fugeau prin Valea Jiului doar după lăsarea serii. Așadar cum vedeam un autotren încărcat, cum mi se activau simțurile jurnalistice și uitam de tot. Inclusiv de oboseală.

Traversând zona centrală a municipiului Petroșani, îmi apare în față, ca din pământ, un TIR. Și nu unul care zbura pe drum, ci unul încărcat până ”la refuz”. Încerc să văd tipul încărcăturii. Reușesc să disting numai niște elemente metalice. Deci nu lemn. Hm, părea fier vechi. Dar nu unul ”tocat”, de mici dimensiuni. Ci piese mari.

Număr de înmatriculare al mașinii, Gorj. Nu mai rețin exact combinația, dar remorca avea un număr, cap tractorul altul. Merg după tir până la intersecția cu orașul Petrila pentru a mă asigura că nu-l pierd din atenție. Mai direct, se lovise tirul de mine în trafic, mai mult decât eu de el. Eram nepregătită pentru continuarea investigației. Știam că nu e ceva curat la mijloc. Mă consult telefonic cu niște cunoscători ai fenomenului. Toate părerile conduceau spre furt.

Pregătirea pentru o noapte lungă

Sun în redacție la Mihaela, aceeași Mihaela Mihai, și o anunț că trebuie să ia camera video și să coboare urgent și să lase tot ce avea de făcut în sarcina tehnoredactorului. Decid rapid că trebuie să prind tirul din urmă. Plecase pe DN66, spre Hațeg.

Era iar o faptă  a lor, a ”băieților șmecheri”,  ce curgea spre reușită. Iar eu traversam perioada profesională  în care mă ”îmbătam cu ideea” că instituțiile statului – cele de apărare ale cetățeanului – nu pot fi atât de ingrate.

În drum spre redacție, am mai pus o dată mâna pe telefon și l-am sunat pe comandantul Poliției din Petroșani, Titel Brăgaru. Să încerc să obțin un sprijin. Răspunde omul și încep să explic fără să respir că un tir cu numărul, care avea o încărcătură dubioasă, ar fi frumos să fie împiedicat să fure. Bla, bla, bla… Eu cu povești de Petre Ispirescu. Că na, speram la un stat normal.

Era duminica seara, nu uitați, vă rog. Și omul îmi spune fără să respire: ”nu sunt în zonă. Sunt la spital. Am ceva probleme personale”. Ce probleme, ce personale?! În mintea mea și eu aveam o problemă. Doar că profesională. ȘI insist. ”Nu-i nimic, sună la un coleg. Și spune-le de transportul ăsta. Merită verificat!”. Omul – comandant îmi răspunde pe același ton, rupt de realitatea profesională: ”sună la 112 dacă ai ceva să le comunici”. Și mi-a închis telefonul.

Atunci mi-am dat seama, nu pentru prima oară, dar definitiv, că după închiderea programului e cam greu să mai găsești profesioniști. Sau oameni dedicați.

Experimentul acesta avea loc înainte de cel cu tirurile de la Preparația Coroiești de care v-am povestit în episodul trecut.

Alo 112? Sunteți tot Hunedoara? Închideți, vreau la Gorj…

După telefonul cu comandantul mi-era clar că iar jucăm pe cont propriu. Între timp am ajuns la redacție de unde am îmbarcat-o pe Mihaela, care era mai ceva ca soldații instruiți. La ea nu exista ceas, probleme personale, știa că dacă ”suna vreo faptă” ne îmbrăcam pe drum.

DN 66, de două ori în aceeași zi

Îmi aduc aminte ca acum. Mi-am întors capul spre Mihaela și am întrebat-o sec ”mai poți?” În mintea mea urma clar o noapte albă. Din investigațiile anterioare se desprinsese clar concluzia  că tirurile cu fier vechi (de orice tip) făceau transport pe undeva pe la Oțelul Roșu. Știam ce drum mă așteaptă. Mai că-mi venea să număr în gând kilometrii ca să uit la ce chin mă supun. Și pe mine și pe ea. Accelerăm și prindem tirul pe serpentinele de la Bănița. Urca greu, avea încărcătură pe măsură.

În timp ce Mihaela filma din dreapta mea, eu mai sunam în stânga și-n dreapta să aflu detalii, la ce ne expuneam. Cum era perimetrul pe la depozitul de fier vechi din zona Oțelul Roșu. Habar nu aveam de zonă, era noapte. Trebuia să aflu măcar minimele riscuri.

Vorbind cu unii cu alții, decid – fără să mă gândesc vreo secundă la consecințe – că mai am un pas de consumat. Caut în agenda telefonului: Liviu Dumitru, inspectorul șef al IPJ Hunedoara.

L-am scos din liniștea nopții de duminică  și pe inspectorul șef

Trecut de ora 22, noi în spatele tirului. Îi explic inspectorului șef povestea și îl rog dacă poate să verifice transportul înainte de a ieși din județ. Vin și cu explicațiile ”prețioase” că mie mi se pare că e un furt la mijloc. Dau toate detaliile pe care le aveam la dispoziție, inclusiv culoare cap tractor. Mi se părea aproape obligatoriu, ca din fișa postului, să dau toate datele pentru a împiedica o faptă.

Timp în care continuăm drumul fără să ne depărtăm de vehiculul pe care îl urmăream.

Fiecare kilometru părea o veșnicie

După fiecare localitate în care știam că poate apărea vreun echipaj și nu se întâmpla așa îmi pierdeam speranța că rămân în acea noapte în județ. Șimțeam oboseala acut, dar nu vorbeam despre asta. La intrarea în Hațeg, vedem două echipaje de poliție care opresc tirul. ”Ura!”, îi spun Mihaelei, ”au reușit să se mobilizeze”.

Ieșim din blocaj

Ne continuăm drumul și așteptăm ca să putem lua sincron (interviu). Aveam de data asta cap-coadă materialul. Așa părea în mintea noastră cronologia evenimentului. Și bucuria că na, bunurile furate ajungeau la partea păgubită. În analiza noastră păreau echipamente de termocentrală.

Ne-am strecurat ușor printre polițiști și ne-am continuat drumul în așteptarea controlului. Noapte fiind, era destul de evidentă orice mișcare care nu era la locul ei. La câțiva metri de tir, observăm un autoturism de culoare închisă – neagră cu număr de Hunedoara, parcat cu pozițiile aprinse. Era în apropierea fabricii de bere din Hațeg. Hodoronc-trosc-pleosc! Încep să ni se învârtă rotițele. Luăm numărul, unul de Hunedoara. Ne întoarcem din drum ca să ne convingem că are legătură cu transportul oprit de polițiști. După ce ne-am asigurat, prin metode jurnalistice, că e antemergător pentru tir, pun mâna din nou pe telefon și mai sun o dată la inspectorul șef. Și dau și acest detaliu. Tirul avea antemergător, mașină neagră, Audi, cu numărul…. La o verificare mai atentă observ că nu era Audi, era BMV. Celelalte detalii erau corecte. Inclusiv numărul îl observasem corect. Revin cu telefon la inspectorul șef și rectific, BMV, nu Audi.

După care ne-am parcat la câțiva zeci de metri distanță ca să avem vizibilitate. Și așteptam continuarea  verificărilor polițiștilor ca să putem filma. De unde eram parcate vedeam tot.  Nu a venit nimeni la autoturism să-l verifice. După câteva minute, tirul nostru escortat de mașinile poliției, se îndrepta spre sediul Poliției. Aflăm că șoferul nu a putut prezenta niciun fel de act care să justifice încărcătura. Aveam satisfacția că nu ne înșelasem profesional, că avusesem un cântar corect al subiectului.

Deznodământ ca la camera ascunsă

Era momentul să mergem să ne continuăm și noi filmarea.

Intrăm pe străduța îngustă ce duce către Poliția din Hațeg, locul unde fusese pus sub sechestru autotrenul până a doua zi când urma continuarea cercetărilor. Rulam cam pe axul drumului ca să poată Mihaela filma cât mai bine. Din față se apropia de noi o mașină a poliției. Revin bine pe banda mea ca să îi fac loc să poată trece. După doar câteva secunde se întoarce după noi cu girofarurile pornite. M-am și speriat. Îi fac loc și mai bine. Trag și mai spre șant. Din fața apare o altă mașină de poliție și mă blochează în trafic.

Sosise clipa când să mă uit din nou spre Mihaela. Doar că de data asta am avut doar un schimb de replici din priviri.

Momentul în care polițistul joacă un rol

Deschid geamul. Salută omul, dar nu se prezintă, și mă invită să cobor din mașină.

După ce i-am răspuns la salut, încerc să-i explic că am realizat că circulam pe axul drumului, dar am avut motive întemeiate. Nici nu m-a auzit. Mi-am dat seama după.

Erau cel puțin șapte polițiști care ne încercuiseră. Ura. Ce puteai să-ți dorești mai mult într-o noapte de martie,  decât să stai la discuții cu șapte polițiști care se uitau fix la tine fără să spună ce vor. Dar care te țineau în drum.

Cel care mă salutase și mă coborâse din mașină, îmi cere actele. I le înmânez. Unul dintre polițiști, după ce mi-a luat numele de pe permis, pleacă din pluton și se îndreaptă spre sediu. Le analizam cu atenție fiecare mișcare, fiindcă nu erau comunicativi. Cel cu permisul meu în mână se apucase să noteze datele din permis în carnețelul lui.

Literă cu literă și cifră cu cifră

Întreb: ”s-a întâmplat ceva?” Nimic. Continua să noteze. Și scria, și scria…. Și eu mai întreb o dată, după o perioadă în care nici dacă se uita la fiecare literă și cifră și nu mai avea ce nota din permis. ”S-a întâmplat ceva?” Nimic. Îl ironizez ușor: ”mi-ați notat și ziua de naștere? Poate o să-mi trimiteți flori de Crăciun, că dacă tot m-ați ținut atâta aici lângă dumneavoastră noaptea…” Nimic, nici măcar ”ține-ți gura!”

La un moment dat îmi spune: ”deschide portbagajul”. Și eu continui cu întrebările. ”Pentru că?” Același răspuns: ignoranța.

Intru în mașină, iau cheia și o aud pe Mihaela nervoasă. ”Ăștia-s tâmpiți? Scot camera și îi filmez”. ”Lasă-i !”, încerc să o liniștesc în timp ce încercam să pricep ce îi iscase în halul ăsta.

Mergând spre portbagaj îi spun celui care mă tatona: ”Norocul dumneavoastră, sau al meu, că ieri am făcut ordine în portbagaj, altfel la viteza dumneavoastră de verificare am fi plecat de aici dimineață!” Era inert omul.

În timp ce mă îndreptam spre portabagaj îl observ cu coada ochiului pe polițistul care plecase spre sediu, alerga spre noi și striga: ”șefu`!, șefu`!”

În momentul în care am deschis portbagajul, m-a trosnit răspunsul la toate întrebările mele. Coroborat, evident, cu acțiunea și strigătul disperat al celui care alerga spre noi. M-a pufnit râsul și îi spun polițistului de lângă mine, șoptit: ”Domnul, mașina e neagră, e BMV, și are alt număr decât al meu. Am spus inițial Audi, dar am revenit. Și v-am dat număr de înmatriculare. Iar dacă mă mai verificați mult pe mine, aia pleacă nu numai din județ, ci și din țară”.

L-am văzut cum se clatină. M-a privit fix. I-am citit șocul în ochi. ȘI am continuat: ”Da, da, nu sunt eu antemergătorul”..

În acest timp, ajunsese colegul lui care îi spune: ”Șefu`, haideți, lăsați-o pe domnișaoara! Poate are treabă!”. Omul fusese să mă verifice în baza de date. Și aia mergea la manivelă probabil de durase atât. Chiar aveam treabă și ei m-au ținut în loc. Dar ei avuseseră mai multă ca mine. Și au ratat-o.

A căzut cerul pe ei

Polițistul care îmi ceruse să deschid portbagajul s-a răzgândit brusc. Nu a mai fost interesat de verificări. Mi-au întins actele și în câteva secunde au dispărut toți. Cu tot cu mașini.

M-am lipit de mașină rugându-mă să nu fie adevărat. Să fie camera ascunsă. Să nu am de-a face cu o astfel de generație de polițiști, de oameni ai legii. Oamenii aceștia pentru că reținuseră doar marca și culoarea mașinii

Teoretic, subiectul jurnalistic își putea schimba brusc linia. Nu am făcut-o. Îmi pare rău acum. Dar știți de ce nu am făcut-o? Pentru că puneam o pată și cultivam o neîncredere în instituțiile statului. Nu asta era menirea noastră. Apoi eram noi la mijloc și putea fi interpretat că ne plângem, ne victimizăm. Era ora 1 noaptea. Aveam de parcurs un drum înapoi spre casă Hațeg – Petroșani. Simțeam un gust amar. Acea mașină era un indiciu în investigația lor.

Când ne-au lăsat pe liber, ne-am uitat și noi după mașina indicată inițial. Evident că nu mai era acolo. Mașinile poliției încă patrulau prin zonă.

Telefonul de la ora 1

Am sunat la inspectorul șef, chiar dacă era ora 1, să îi povestesc despre profesionalismul polițiștilor. Nu știu dacă l-a impresionat. Nu mai aveam energie să explic ce simțeam. Mihaela nu a mai scos multe vorbe până la Petroșani. Mi-a reproșat că nu am lăsat-o să-i filmeze pe ”nătăriăi”

A doua zi, pe la prânz, mi-am pierdut cu totul elanul. Aflu că șoferul a prezentat toate actele cerute de IPJ Hunedoara și cazul s-a închis înainte de a se deschide. Orice polițist de bun simț și orice om logic înțelege mecanismul care a funcționat fără să mai vin cu explicații.

A fost momentul în care am apelat la Gorj. Cu filmări, cu toate datele. După câteva luni, am părimit confirmarea că echipamentul din tir era de la o termocentrală din Gorj. Dosarul s-a finalziat cu niște arestări. Nu era acela primul transport, era un fenomen și acolo. O rețea. Măcar atât. Ni s-a confirmat că nu aveam ”nas defect jurnalistic”. Dar față de cei din Hunedoara, a rămas același gust. AMAR.

foto arhivă.