42 de ani în România. Nu sunt copil orfan.

0
169

Părinții cred, în general, că au drept de veto asupra vieții copiilor lor. Eram mică și auzeam des în fața blocului ”eu te-am făcut, eu te omor!”. Mă speria acest lucru și de aceea am fost prevăzătoare. Mi-am pus părinții în gardă. Le-am explicat fără să-mi aleg cuvintele că nu am cerut în mod expres să mă nasc. Nu mi-am ales eu părinții. Așa că nu e cazul să avem discuții în contradictoriu. Nu cred că au înțeles din prima ce vreau. Erau și ei parte a unei mentalități colective, una varianta 1976.

Zi după zi…

Viața a curs și, în fiecare zi, ne-am educat reciproc. Și asta ne-a făcut mult bine tuturor. Ne-am adaptat unii la alții. În timp, mi-am dat seama că nu mi-am ales nici ziua nașterii.  Și pentru aceasta există o aritmetică. Sunt realmente o surpriză. Uneori și pentru mine.  Sau mai ales pentru mine, fiindcă raportarea o fac întotdeauna la reperele mele. Așa că această dată îmi stă ștanțată pe frunte. Nu numai că am văzut lumina zilei iarna, dar am avut șansa ca primul aer din plămân să fie unul de munte. M-am născut în Vale, între munți. Într-o Vale a cărei geometrie este o combinație perfectă între cea plană și cea în spațiu.  O Vale a Jiului în care viața respiră de jos în sus. Din cele mai adâncuri subterane miniere, până sus-sus la munte, pe Parângul Mare, la 2519 metri. Așa că HD mi-e număr de înmatriculare.  Nu am avut dreptul să aleg nici codul de țară.

42 de ani…

După 42 de ani de viață, sunt perfect conștientă că nu aș putea să mă proiectez, imaginar, niciunde altundeva. Niciunde pe glob. Fiindcă mă comport ca un român. Am astfel și un mare RO drept marcă de înregistrare. Multe litere, muilte cifre, în viața mea. Dar toate sunt bine înmagazinate. Sunt  parte din recensământul vieții mele. Nici acest RO nu e de împrumutat. Nu se dă, nu se negociază. Nici măcar pentru un selfie. E moștenire de neam și nu are termen de valabilitate. Expiră odată cu mine. Dar nu se șterge din istoria vieții mele. O viață care m-a instruit și care mi-a demonstrat că nu poate fi trăită după norme și tipare. Viața nu este altceva decât acea educație continuă pe care ar trebui să și-o prioritizeze orice stat civilizat.

Când viața e pedagog

Viața este acel pedagog de școală nouă. România este o sumă de vieți. O ecuație cu multe necunoscute și cu la fel de multe soluții. Soluții diferite, fiindcă nu putem fi toți la fel. Nu suntem egali. Nu trebuie să fim identici și egali. Nu suntem roboți. În noi bate o inimă, respiră niște plămâni. În noi mocnesc deopotrivă dragostea și disprețul. Dușmănia și bunătatea. Toleranța și trădarea. La unii mai mult, la alții mai puțin. La unii mai mult vizibil. La alții fără limită. Și de aici, dacă nu ții ”steagul sus”,  începe pierderea propriei personalități.  Începe momentul zero, în care încerci să te ascunzi pe tine însuți. Cea mai mare greșeală este să încerci să-l copiezi pe cel care pare model pentru un anumit grup. De ce?

Scuze…

Ca să te simți și tu admirat, iubit. Așa pierzi cel mai important lucru. Pierzi singura apreciere completă. A ta. Tu nu mai ești tu. Ești el sau ea. Ești ceea ce vor alții pentru tine. Și asta pentru că alții la rândul lor și-au pierdut identitatea și încearcă să facă din tine ce nu au putut face din ei.  E un ezultat al frustrărilor lor. Iar lanțul slăbiciunilor continuă dintr-o generație în alta. Până la pierderea identității naționale.

Loc suficient sub soare

România are 238.397 kilometri pătrați. Pământ românesc care rodește pentru fiecare. Pentru toți cei care știu când și ce să cultive ca să aibă roade de calitate. Nu e nevoie doar de semințe de import ca să obții calitate. Pământul rodește și cu tot ce e românesc. Cu toți cei care își simt originea în fiecare por, cu cei pentru care România nu este doar o haltă făcută de o barză aflată în călătoria vieții ei. România, Țara Mea, Țara Ta, Țara Noastră, sunt eu, ești tu, suntem noi. Noi cei care vrem să fim împreună. Avem dreptul însă să alegem cu cine stăm alături. Avem dreptul să ne alegem pe cine ținem de mână în marea horă a românilor. Avem dreptul să spunem nu hoților, impostorilor, rău-făcătorilor. Avem dreptul să cerem respect și decență. Fiindcă prin naștere am fost condamnați să trăim. Suntem datori să luptăm pentru a trăi viața noastră. A noastră.

Generațiile viitoare nu trebuie să fie orfane.

Avem obligația ca în timpul acestei vieți să păstrăm, să consolidăm și să construim câte o treaptă pe scara României. România crește odată cu noi. Și va crește continuu, neîncetat. Pentru că da, ea România nu este a mea, nu este a ta. Este a urmașilor, urmașilor noștri. Nu s-a născut odată cu mine, cu tine  și nu va muri odată cu mine, cu noi. Și asta o face veșnică și puternică. Și așa va rămâne. Să-mi trăiești, Românie mereu hărțuită de copiii tăi! Acei copii care cred și ei că au drept de veto asupra ta. Nu ei te-au făcut. Trebuie doar ca cineva să le spună și lor că nici nu te pot omorî.

La mulți ani, române!

Ramona Roșulescu