10 ani de când a muțit duda de la Mina Petrila

0
456

Este normal ca fiecare să simtă individual intensitatea clipelor vieții. A momentelor trăite. Atât în plan personal, cât și în cel profesional.

Pentru mine, duda de la Mina Petrila a muțit atunci, în 14 noiembrie 2008. Atunci a sunat cât pentru o istorie întreagă a mineritului. Zgomotul acesteia a fost acoperit de sirenele ambulanțelor. Au fost atât de agresive… Sunau în sincron. Intraseră într-o competiție ad-hoc. Nu se înțelegea om cu om. Nici nu avea de ce. Oricum nu aveau oamenii ce să-și spună.

Podul de peste Jiu, de la intrarea în perimetrul Minei Petrila, se umplea pe ”repede înainte”. Tot sincron. În timp ce intrarea de la poarta minei se aglomera, curtea unității se golea. Nu știam prea bine atunci că va rămâne atât de goală în foarte puțin timp. Goală de oameni. Oamenii care au intrat în subteran și nu au mai ieșit.

Un deceniu…

Acum, după 10, realizez că imaginile erau cumva dictate de subconștient. Fuga de realitate se manifesta antitetic. Oamenii din comunitate alergau să afle ce se întâmplase acolo, în adâncurile minei Petrila.. Nu înțelegea nimeni nimic. Nici nu cred că exista o logică a comunicării. Toată lumea vehicula nume.

Eram ca pe front. Un singur detaliu făcea diferența. În război îți cunoșteai inamicul. Aveai minime informații despre el. Aici inamicul era o necunoscută. Una nemiloasă. Una înverșunată. Una singură în fața tuturor. Dar una care a aruncat în aer și la propriu, și la figurat tot ce înseamnă suflare.

A retezat tot ce a întâlnit în cale. Și calea aceasta a fost prelungită ilicit până în adâncul sufletului unor oameni. Mulți oameni. Alți oameni.  Și acolo, în acele suflete,  s-a cuibărit. S-a așezat clandestin pe fundul sufletelor greu încercate. Și s-a ascuns atât de bine încât niciun radar să nu o poată identifica.

Nici măcar toate farurile îndreptate atunci spre orașul de pe Jiul de Est nu au putut face lumină. Paradoxal, oamenii despre care se spune că ”dau lumina” – minerii – aleseseră să rămână în întuneric. În întunericul unui subteran în care negrul cărbunelui fusese pigmentat cu mult roșu. În diferite nuanțe.

Nuanțe date de focul urmat exploziei, dar și de sângele ortacilor care au devenit parte din drapelul României. Acea treime care indică jertfa acestui popor. Acest popor care își plânge prea des eroii.

Acest popor care rămâne de fiecare dată victima în viață a momentelor istorice. Supraviețuitorul bandajat care nu mai are putere să își urle durerea. Aici ecoul durerii este confiscat de păsările răpitoare ale cerului.

Lacrimi invizibile…

De aceea, suferința mută crestează ochii oamenilor din Valea Jiului încercați de atâtea tragedii. Ochi care nu mai așteaptă nici măcar luminița de la capătul tunelului. E prea departe ca să mai poată fi zărită.

Valea Jiului arde permanent la foc mic. Pe rând, oamenii comunității devin pompierii salvatori. Fiecare cu furtunul lui. Rezerva de apă este însă în pericol. Bazinele s-au golit în timp și extinderea focului peste toată Valea Jiului este doar o problemă de timp.

Ce mai contează? Populația din această zonă este obișnuită. Este regiunea în care focul este stăpân. Și la suprafață și în subteran.

Totul este roșu. Din nou, și la propriu, și la figurat.

Iar figuranții nu înțeleg profunzimea istorică a acestei zone. Ei sunt surzi. Doar ochii lor sunt activi. Aruncă săgeți de foc. Nicio altă arsură nu mai produce însă victime. Fiecare individ e carbonizat. Carbonizat personalizat. Și asta face parte aici din cursul poveștii. Carbonul este logo-ul zonei. Și din păcate doar logo-ul mai poate urla. Urletul lui se lovește însă de digul ridicat în fața realității. Dincolo de dig se văd doar niște siluete care au întins hora. Bătătoresc mărunt mormintele celor care au ales calea Veșniciei. Acolo, undeva, în văzduh s-a construit o altă Vale a Jiului. Cu siguranță acolo există digul dreptății. Până atunci, putem doar să ștergem praful de pe cartea adevărului.

Măcar pentru cei care au plecat fără să spună bun rămas, Valea Jiului.

Ramona Roșulescu