Ați pus povara pe umerii copiilor. Ei au refuzat moștenirea.

0
400

De câte ori ați auzit:”poate ei, cei tineri, vor mai avea o șansă”. Sau ”poate că generația lor va mai schimba ceva, pentru noi e prea târziu”. De multe ori, nu? La un moment dat, într-o aulă universitară, am îndraznit să adresez o întrebare unui speaker – persoană îmbrăcată frumos, bun orator, care dădea lecții de viață din interiorul unui costum care târâia un nume în societate. ”De ce împovărați această generație? De ce aruncați atâta responsabilitate în sarcina ei? Ce le lăsăm? Ce am făcut noi?” Nu țin minte răspunsul. Pesemne că a fost unul aiuritor, nu o lecție de viață. Astea nu le pierd din vedere.

Când copilul nu vrea moștenirea dată de părinți

Ați invocat prea mult, prea des, acest refren lipsit de conținut. Ați fost orice, dar nu părinți pentru generația lor. Le-ați lăsat acea moștenire, greaua moștenire, crezând că așa scăpați de răspundere în fața ”istoriei”. Nu credeați că zicalele de genul ”eu te-am făcut, eu te omor” fac parte dintr-un repertoriu mult prea prăfuit. Mai mult, le împuiați capul  cu ”muncesc pentru tine, mă sacrific pentru tine”. Care de fapt în oglindă era ”fur pentru tine”. Nu i-ați întrebat niciodată dacă asta vor ei. Nu ați știut să luptați pentru valorile lor reale, pentru că erați prea ocupați cu pozițiile voastre, cu imaginea voastră, cu familia voastră tradițională. Care familie? Aia în care mama și tata se strâmbau în fiecare dimineață unul la altul. Aia în care aruncați vina proastei educații de la unul la altul?

Le-ați dat ce voi nu ați avut: mașini scumpe, apartamente, lux și multă, multă non-valoare. Modele false. Pentru că la asta ați tânjit voi când ați fost copii. Le-ați cumpărat diplomele, în loc să le cumpărați cărți. I-ați trimis în concedii scumpe, în loc să le plătiți stagii de pregătire, de formare. Și acum? V-ați trezit abandonați de copiii voștri? Copiii voștri, chiar ei, s-au dezis de acest mod de viață. Nu au rămas datori. V-au dat totul înapoi.

Când părintele nu vede, nu aude

Nu vă uitați urât la ei acum. Au încercat să vă explice, ani la rând. Dar nu i-ați ascultat. Sunt puțini copiii care au agreat ”libertatea pe care le-ați oferit-o” sau încurajarea repetată de a-și trăi viața și de a ignora valoarea, școala, pentru că asta nu îi va ajuta. Uitați-vă în catalog – în rezultatul alegerilor. Acum poate înțelegeți ce înseamnă dialogul vostru pe care l-am tradus de mai multe ori în monolog personalizat. Dacă nu înțelegeți nici acum înseamnă că vă meritați soarta. Veți îmbătrâni singuri. Într-un azil cu pereții reci. Într-o  casă  pe pereții cărora vor rula filme documentare. Secvențele vieții voastre. Acea viață luxuriantă, cufundată în aburii alcoolului și aroma tutunului. Acea viață în care munceați din greu pentru viitorul copiilor voștri. Acei copii care vă spuneau din ce în ce mai rar ”mamă sau tată”. Știți de ce?: Pentru că aveau deseori senzația că fuseseră confundați la maternitate. Nu găseau ”legatura de sânge” cu părintele lor. Nu înțelegeau cum mama sau tata, cei care spuneau repetat: ”eu îți vreau binele”, nu vrea să audă care le este ”binele”. Ați tânjit întotdeauna la dragostea copiilor altora, aceia care nu fuseseră ”înțărcați” la o vârstă biologică indicată în cărțile de specialitate. Și acum vă doare că sunteți considerați părinți vitregi? Unii adoptivi.

Doare? Nu suficient. Luați-vă moștenirea înapoi.

Știu că e dur ce am scris. Dar nu reprezintă nici pe sfert traumele pe care le-ați generat copiilor voștri. Nu sunt patetică. Vorbesc din experiență. Experiența acumulată în toți anii în care profesia nu mi-a fost pelerină de ploaie. Dar a fost un bun vehicul pentru a călători prin lumea celor mulți. Cei pe care voi nu i-ați auzit. Era muzica prea tare sau concediul prea lung. Sau fumul prea des.

Te iubesc, copil român. Pentru că ți-am cunoscut povestea și am încercat măcar să aprind lumina acolo unde era mult prea întuneric.

Ramona Roșulescu